Viata ca in filme
Publicat pe 6 Ianuarie 2007 in Personale.Tag-uri Technorati: filme reala standardele job
Copil fiind, o mare parte din standardele pe care le aveam, fie ele de frumusete, de desteptaciune, de romantism sau orice altceva, veneau din medii externe. Pe majoritatea nici nu le intelegeam prea bine si luam “ca bune” exemplele din jur. Fie ca era vorba de “cei mari”, fie ca era vorba de televizor - prin emisiuni sau filme, fie ca era vorba de carti.
Multe din standardele astfel inradacinate in mintea mea s-au dovedit mai tarziu gresite. Am vazut ca in viata reala relatiile nu sunt asa de romantice ca in filmele cu Meg Ryan, ca baietii indragostiti nu sunt nicidecum asa de draguti. Am aflat ca destept nu e doar cel care ia premii la olimpiade, care e campion la sah sau care are un job foarte bine platit.
“Momentul revelatiei” se intampla pe la 16-18 ani, cand tindeam sa fiu foarte nemultumita de orice obtineam pentru ca nimic nu era pe masura asteptarilor mele. Si asa unul cate unul scadeau standardele pe care mi le formasem in copilarie. Am invatat atunci sa ma multumesc cu mai putin, dar nu am incetat sa privesc cu jind la vechile aspiratii.
Apoi, [surprinzator, stiu] am mai cresut putin. Si odata cu trecerea timpului si maturizarea, am devenit din ce in ce mai stapana pe viata mea. Am inceput sa fac din ce in ce mai mult ce vreau si nu doar ce trebuie.
Fiind foarte foarte ambitioasa din fire am incercat sa ating excelenta in cat mai multe domenii ale vietii.
Unul dintre ele a fost jobul. Dupa o experienta esuata la primul loc de munca m-am inscris la Olimpiadele Comunicarii, pentru ca eram de mica pasionata de publicitate si imi dadusem seama de curand ca nu am nicio tangenta cu contabilitatea. Apoi m-am angajat la Ethos ca “PR Specialist”, desi nu aveam nicio calificare in domeniu, eu fiind studenta la Cibernetica.
In cei aproape doi ani cat am stat la Ethos / Selenis am invatat uimitor de multe si am plecat fiind Director de Creatie. La 22 de ani! Aproape ca in filme nu? Atunci mi-am dat seama ca daca faci sacrificiile pe care le fac cei din filme pentru a avea un job “tare” ajungi sa-l ai.
Acum o situatie mai comica. Prin adolescenta vorbeam cu colegele de clasa despre sex. Niciuna nu avea o experienta palpabila in domeniu, dar toate vazusem destule filme si citisem toate paginile speciale din Bravo, Popcorn si 20 de ani. In cadrul discutiilor ajunsesem la concluzia ca in viata reala sigur nu e asa. Ca in viata reala lucrurile sunt mult mai potolite.
Apoi, peste cativa ani, unul din prietenii mei, mai experimentat imi zicea ca “in pat poti sa joci orice rol, poti sa fii de la cel mai stangaci om pana la star porno, daca asta iti aduce placere”. Mai tarziu s-a dovedit ca avea dreaptate.
Acum, cand ma uit la un film parca nu ma mai emotioneaza asa de mult, pentru ca stiu ca in viata lucrurile sunt sau pot fi mult mai frumoase. Pentru ca nu e nimic intr-un film ce sa nu poti face si in viata reala, depinde doar de ce vrei. Si viata reala va fi mereu mai frumoasa pentru ca e mult mai complexa si mai ales pentru ca o controlezi tu.
Io zic că viaţa e fix ca în filme. Depinde care filme. Cred că fiecare om poate să găsească filme care se potrivesc cu viaţa lui.
Am văzut aseară filmul “Huo Yuan Jia” (http://www.imdb.com/title/tt0446059/) - povestea unui maestru in arte marţiale care, după ce se desăvârşeşte ca luptător, omoară alt maestru într-o luptă prostească şi asta îl transformă până la urmă intr-un om mai bun, pentru ca spre finalul filmului să promoveze prin acţiuni şi exemplu personal şcoala chinezească de wushu (un stil de luptă). Povestea mi s-a părut extrem de frumoasă, nu pot să mă gândesc ce ar fi putut să aibă în plus… Şi puţini oameni pe lumea asta ajung să simtă ce a simţit personajul principal când i-a cruţat viaţa unui adversar în ring. Apropos, filmul nu e ficţiune. Şi merită văzut.
Dar sunt de acord cu tine când zici că filmele crează aşteptări greşite. Majoritatea filmelor, să zicem în special cele cu succes mare la public, deviază prea mult spre stereotipuri şi preconcepţii culturale americane, care de multe ori nu se potrivesc cu cultura noastră sau sunt pur şi simplu greşite.
:)) Si eu am vazut aseara Huo Yuan Jia, caruia dupa parerea mea i-a lipsit ceva la “realizare”. Povestea a fost intradevar frumoasa.
Dar nu stiu daca ai inteles pana la urma postul meu. El vorbeste despre trei perioade. Prima in care s-au format niste asteptari, dupa canoane impuse de “exterior”, pe care nu le intelegeam prea bine. Cea de-a doua in care a trebuit sa cobor standardele pentru ca nu puteam sa le ating. Si cea de-a treia in care am inteles ca sunt suficient de stapana pe viata mea sa o pot face “ca in filme” daca vreau.
Ai putea face un film despre tine
(probabil eram prea adormit, că mi-a rămas în minte doar a doua parte.)
Daca stai bine sa te gandesti.. fiecare om are filmul vietii lui…. pornesti la drum urmand idealurin si iti stabilesti explele demnse de urmat si ar frumos sa crezi ca atunci cand sfarsesti… ajungi exemplu de urmat pentru altii (probabil asta ar fi cea mai mare satisfactie)…
Viata e plina de momente fericite dar si de deziluzii… important este ca incerci… pornesti de la un punct , urmaresti un exemplu si in final iti iese propriul scenariu care se doveste a fi cel mai corect pentru tine.
Este adevarat ca filmele in principiu aduc acel plus de speranta si optimism pentru viata fiecaruia… Ca realitatea este cu totul alta… asta o stim cu totii, dar cred ca filmele sunt singurele exemple de optimism pentru noi toti.. exista povesti fericite reale ale oamenilor de langa noi… dar este mai greu sa le descoperi…. cel mai probabil prin cartile scrise de acestia… important este sa speri si sa crezi .. de altfel atitudinea pozitiva a oamenilor a condus intotdeauna numai la lucruri bune si la reusite personale…
Scuze de deranj… dar mi-a placut f. mult tema abordatat de Ana… de altfel imi place stilul ei de a scrie… ceea ce denota multe…… tot respectul
Depinde de fiecare ce scenarii stie sa scrie, cum stie sa regizeze si mai ales cat de bun producator e… La distributie suntem intotdeauna foarte subiectivi… Iar daca iese o telenovela proasta, e numai vina noastra…
Intr-adevar, viata nu e un film perpetuu, e doar un drum in devenirea noastra ca oameni. De altfel ar iesi un fel de foileton daca intreaga viata ar fi un film.
Nu e un film, dar traim episoade “de film”. Un episod minunat e reusita la o scoala de prestigiu, realizarea in cariera, casatoria, nasterea unui copil, o zi de nastere, un Craciun, un sarut, sa faci dragoste cu persoana iubita, etc…(nu neaparat in oridinea asta-personal as inversa-o)
Sunt momente in viata care aduc a episoade intr-un film romantic cu Meg Ryan. Din pacate nu intreaga viata este un astfel de episod…ar fi prea…minunat.
Oricum , imi place cum scrii Ana…felicitari!